Trecut

. . . păstrez de multă vreme această leapșă. E o adunătură de cuvinte care te impune involuntar să recunoști anumite lucuriri, rememorarea fiind nuanță primordială, ca într-un final să lași pe hîrtie o bucățică micăăă din trecut. Mi-e greu să-mi răscolesc trecutul, mi-e foarte greu, în special acum, în această zi care a fost probabil una din cele mai oribile din viața mea.

În scena teatrului vieții mele astăzi e haos, actorii aleagră buimaciți pe scenă de parcă ar fi uitat totul . . cortina stă trîntită jos, iar eu singură m-ă aflu-n sală, așteptînd ceva neplănuit. În aceste momente se derulează spectacolele care au fost jucate anterior pe această scenă.

Fusese cam așa:

Întrebarea pe care nu am rostit-o: De cîte ori i-am spus mamei ”Te iubesc”?


Greşeala pe care nu mi-o iert: Nu sunt sigură că am comis greșeli atît de grave încît nu aș putea să mi le iert. 


 Am plecat, deşi ştiam că pentru totdeauna: Nu am plecat de nicăieri pentru totdeauda. Chiar și în copilărie ne putem întoarce.


Am tăcut: Atunci cînd trebuia să tac. Erau lucruri vizibile, vroiam să fie observate.


Regret: Strigătele fără sens . . . 


Defect dintotdeauna: Nestatornicia.


Îmi lipsesc: Diminețile copilăriei. Aerul înăbușit al verii cînd alergam întreaga zi, fără nici o grijă. Momentele cînd adormeam pe acoperișul casei privind la stele, visînd la un viitor măreț.


Am renunţat: La tot ce era în plus, la tot ce era de împlutură. N-am renunțat și nu voi renunța la vise.


Am pierdut: Oameni. 


Am uitat: Cifre, nume, locuri.


Am aruncat: Lucruri materiale, nu spirituale.


Nu am ştiut: Să fiu sigură în alegerile mele. 


În fiecare noapte: Visez, visez mult, mult de tot.

p.s.: și nu e motivul trecerii timpului, am nevoie doar de un vis dulce și o ceașcă de cafea.