Pe două fronturi

....și poate că ai simțit și tu vreodată sentimentul de deja vu, sentimentul straniu provocat de ideea că nu te afli la locul și momentul potrivit.

Cîtă dăruire de sine și suflet sacrificăm pentru crearea unei relații, cîte dimineți și nopți imbibate cu gînduri la o anumită persoană, cîtă trăire la rostirea acelui nume. Timpul trece, devii obsedat, devii dependent, faci o obișnuiță dintr-un om. Și uite aici comitem cea mai mare greșeală. Cuprinși de teama de a rămîne singuri, ocolim adevărul și încercăm să devenim orbi, să mascăm plictiseala și monotonia acestei relații. Dar tăcem, nu avem curajul să spunem lucrurilor pe nume. 

În același timp, vremea trece și în valul de persoane ce trec prin viața noastră, regăsim personaje interesante. Prinde viață din nou acel elan al începutului. Și tot ce e nou, ne atrage. Devenim captivați și cu aceasta lăsăm în umbră oamenii care ne prețuiesc. Naivi din fire, ne convingem cu faptul că o să se rezolve cumva.

Ne aruncam din nou și din nou în valurile de trecători. Căutăm perfecțiune, dar în același timp suntem limitați în ceea ce privește valorile spirituale ale unui om.

Astfel, întreaga viață luptăm pe două fronturi. Unul fiind oamenii care ne iubesc, oamenii noștri, oamenii care merită și altul trecătorii, străinii, care nu merită. Totuși, asta e soarta omului, să lupte, să nu cedeze, să reziste.

Și toate astea vorbind la general, pentru că în particular fiecare din noi suntem un caz aparte, în care nici noi înșine adesea nu pătrundem.