Plăcere de durere

Știi ce e cel mai paradoxal?
Cu cît mai mult oferi, cu atît mai puțin primești,
cu cît mai mult iubești, cu atît mai puțin ești iubit,
cu cît mai mult te oferi, cu atît mai puțin ești prețuit
Și invers,
cu cît mai mult suferi, cu atît mai puțin ești fericit,
cu cît mai mult simți, cu atît mai puțin gîndești,
cu cît mai mult înțelegi, cu atît mai puțin trăiești
Dorul e o patimă de năzuire, e o plăcere de durere.
Durerea se anulează dacă dorul atinge gradul de sațietate,
împlinire, atunci se transformă în plăcere.
În unele cazuri, probabil, dorul  e veșnic.
Prostesc dor, tîmpit dor.
Dor de ce a fost și nu va mai fi Niciodată.
Cel mai catastrofal e faptul că nu poți da uitării...
Și cînd ți-e oferit divinul, tu savurezi profanul/lumescul.
Urît și rău ai fost și vei rămîne!
Tot ce trebuie să reții e că, Nu merită!

Alți ochi

Astăzi am vrut să fac o faptă bună, să ajut pe cineva. :) Sper că mi-a reușit.
Cît de banal ar fi, dar am răscolit trecutul. Am recitit, ceea ce scriam cîțiva ani în urmă.
E diferit. Nu mai e la fel. Alți ochi.
Am reușit totuși să regăsesc ceva care să-mi replacă, viziunea mea despre cuvinte. :)
     „Dar lipsa de respect se plăteşte, aşa încât cuvintele au ajuns să nu mai fie folosite pentru a spune ceva, ci pentru a nu spune ce gândeşti. De la faza asta, nimeni nu se mai înţelege cu nimeni, pentru că nu mai acordă credit cuvintelor. Iar cele mai mari probleme apar tocmai din lipsa de comunicare. Oricine ar observa o persoană care şi-ar pune căciula în picioare iar ciorapii pe cap, dar nimeni nu mai observă felul impropriu în care se folosesc cuvintele.
      Lovim zilnic cu “cuvinte energii”, încasăm din toate părţile ceea ce spun alţii, suntem dezorientaţi şi nu ştim de ce. Păi, de asta! Pentru că din dorinţa de a fi ”în rândul lumii”, facem şi noi ce fac cei mai mulţi: vorbim ca să ne aflăm în treabă. Uităm că orice lucru ar trebui să poată fi spus folosind tonul potrivit şi nu ascuns după cuvinte. Că de fapt un prieten îşi asumă responsabilitatea de a ne spune adevăruri dureroase. Neprietenii ne duc cu vorba, ne lasă să greşim, apoi profită de pe urma greşelilor noastre. Dar noi, pe cine ne supărăm? Păi, pe cine nu trebuie, pentru că prietenul s-a gândit mult dacă şi cum să ne spună ceva ce ştia că ne va supăra, dar ne va ajuta , şi a riscat să ne supere.
     Este o dovadă de respect faţă de ceilalţi să ascultăm atent tot ce ni se spune şi să fim atenţi când deschidem gura. Mi-aduc aminte că în copilărie am învăţat o poezioară care suna cam aşa: “doi ochi şi numai o gură, ţi-a lăsat buna natură; multe poţi tu să priveşti, dar puţine să vorbeşti”. Şi este o dovadă de respect faţă de noi înşine să nu ne facem a înţelege ceva ce nu are nici o noimă ci să cerem explicaţii. Altfel, vom păţi ca în povestea lui Andersen cu hainele cele noi ale împăratului, adică doar inocenţii vor mai avea, dacă nu chiar doar ei mai au, posibilitatea de a spune lucrurilor pe nume.
     Cuvântul, ca şi aerul, reprezintă mediul nostru zilnic de viaţă. Aşa cum aerul poate fi poluat, şi cuvintele rele poluează şi crează un mediu ostil vieţii. Cuvântul poate fi medicament sau otravă, poate fi marfă sau ambalaj. Dar, orice ar fi, ne poate transforma viaţa în rai sau în iad. Norocul este că doar de noi depinde, dar câţi ştim asta? Şi dacă ştim, ne ajută la ceva? Cuvântul ridică dar şi doboară; cuvântul dă viaţă, dar şi omoară; cuvântul vrăjeşte dar şi chinuieşte; cuvântul trăieşte! 
     Uneori, chiar mai mult decât noi. Iar vorba nu zboară, ci se întipăreşte adânc în sufletele noastre lăsând cele mai durabile şi, uneori dureroase, răni!”

Între dimineață și somn

Momente precipitate, nici nu mai realizez cînd se face miezul nopții, cînd se face dimineață, cînd se face sfîrșit de săptămînă...
Recunosc că există o demarcație între săptămîna aceasta și cu multe altele, e una mai specială, mai plină de dor.
Îmi este greu, pentru că nu pot spune nimănui ceea ce cu adevărat încearcă să răbufnească din pieptul meu, cît de "mare"-ar fi veleitatea... Nu pot, mai bine zis nu vreau, mai bine zis Nu trebuie.
Sunt confuză singură cu mine, chiar nu pricep, cînd toate căile duc spre lumină, ceva din adînc te înlănțuie în întuneric... și-aș vrea să evadez, odată și pentru totdeauna. Nu că ar fi fost urît, ci doar o simplă aspirație carnală...
În pofida tuturor, realizez progrese și sunt mulțumită că-mi reușește... O zi, două, trei, o săptămînă, o lună, nicioadată.
Îți mulțumesc... Atît, așa perfect cum ești.

Oficial, de 2 zile pentru mine este toamnă. Nu pot decît să afirm că am reușit deja să obosesc. Sunt sigură că e una de moment, o perioadă în care încerc să mă acomodez cu un stil de viață total diferit de cel din ultimele 3 luni.
A plecat și vara. Am răcit.
A fost o vacanță scurtă dar frumoasă. A fost o vară deosebită pentru că am petrecut-o acasă, alături de părinți.
Am acumulat mii de impresii, trăiri, emoții. Toate-au trecut.
Îmi va fi dor de vară, de zilele care deveaneau brusc nopți, de puținele persoane care mi-au fost alături, de somnul dulce pînă în amiaza zilei. Îmi va fi dor de tot.
Încerc să mă resemnez și să încep cu dreptul acest an de studii important pentru mine.
Am de spus multe, dar știu că nu voi fi auzită.
Succes tuturor.