...uneori stau șî mă gîndesc dacă noi cu adevărat uităm...?! Evenimente, clipe, zîmbete, priviri, Oameni. Nu am găsit răspuns la acestă întrebare. Intuiesc eu, că undeva acolo în adîncurile noastre totuși este o moleculă din noi care captează totul, și nu e important ca acest tot să cuprindă totul, important ca acest tot să cuprindă ce e mai important din tot. Sunt sigură că nu poți da uitării ceva care te-a marcat. Și chiar nu mai percep cum se deapănă firul vieții, nu ma înțeleg, cum leg nodurile atunci cînd acest fir se rupe, nu vreau să mă gîndesc că acest ghem are totuși un sfîrșit.
Noi nu dă uitării totul. E imposibil. Astăzi uiți însă mîine amintirea te copleșește, și defapt noi nu uităm, noi încercăm să uităm, și pe cît de bine ni se primește doar noi știm.
Scriu asta pentru că am persoane, care chiar dacă nu-mi sunt alături nu le voi uita nicioadată, pentru că am momente atît de plăcute, unele neplăcute care nu le voi șterge niciodata din amintirea mea, am o colecție de priviri, la care țin enorm și sunt singură că atunci cînd firul se va depănă, le voi revedea pe toate în fața ochilor, nu pentru că așa aș vrea, pentru că-mi sunt dragi, pentru că le păstrez, pentru că m-au marcat.
Nu încerca să uiți pentru că uneori unica harnă a sufletului, rămîine a fi doar AMINTIREA!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu