Cînd se împărțea fericirea, pe mine m-au trecut cu vederea!

Prietenii, mereu au știut să împartă cu mine doar momentele grele, durerea, suferința!

Și de ce nu merit eu măcar o picătură din fericirea asta blestemată? Da, știu, recunosc, sunt eu vinovată dar... ca de fiecare dată există un ”dar”.

Cu trecerea clipelor realizez, că trăim într-o lume total indiferentă, în care nimănui nu-i pasă de cel de alături.

Suntem niște oameni de nimic. Purtăm sufletele doar ca un accesoriu.

Acum am mii de întrebări și nici un răspuns, zeci de iluzii fără nici un sens, cîteva speranțe, flacăra cărora abia mai pîlpîe.

” De ce lucrurile nu sunt ca în filme?
De ce străinii de pe stradă nu încep o conversație spunîndu-ți că ai un zîmbet superb?
De ce după 30 de ani, stînd într-un bar la o cafea nu întîlnești persoana pentru care ai luptat atîta timp?
De ce nu se întîmplă ca iubitul tău să vină fugind prin ploaie și să-și ceară scuze pentru ceva ce a făcut, iar tu să îi spui ”nu contează, important e că ești aici” ?
Dacă am fi mai curajoși, mai siguri, mai puțin orgolioși, mai luptători, mai puțin rușinoși, mai neindiferenți sunt sigură că nu ar trebui să plătim un bilet la cinema ca să vedem persoane care fac și spun ceea ce noi nu avem curajul să facem și să spunem, care iubesc cum noi nu reușim, care chiar dacă recită, reușesc să fie mai sincere ca noi.” (L. Ortolani)

Aștept o schimbare spre mai bine. 

Mulțumesc persoanelor, 

care în pofida faptului că le-am respins,

continuă să-mi fie alături, 

continuă să mă facă să zîmbesc,

continuă să fie oameni.