Nuştiu care e cauza acestei groaznice oboseli, dar eu personal abia mă mai ţin pe picioare.
A fost o săptămînă obişnuită, dar probabil această monotonie şi ne oboseşte cel mai mult.
Recunosc, sunt leneşă, pentru că nu am postat de 2 săptămîini, dar sincer, acum încerc să folosesc timpul la maxim, în speranţa să dorm puţin mai mult.
Cu tîmplele dogorîte simt cum în suflet se prăbuşesc toate clădirile monumentale, cu zgomot babilonic de cuvinte stoarse de adevăratul înţeles.
În suflet mi se zvîrcoleşte un iad cu limbi de foc atât de sfîşietoare, care în fiecare clipă mă ameninţă să-mi istovească toate izvoarele voinţei.
Trebuie să recunosc, că m-am lăsat puţin dusă de val, în urma lecturii, unui roman psihologic, care m-am frapat, în unele momente, fiindu-mi ruşine de propria existenţă.
Mi-a plăcut un arsenal întreg de fraze, idei, dar şi-a lăsat o urmă în memoria mea anume asta: "Iubirea adevărată nu moare niciodată în sufletul omului, ba îl însoţeşte şi dincolo, pînă în sînul nemărginirii... Dar iubirea nu poate prinde rădăcină în inima mînjită de ură, ce trăieşte mereu în ea, ca un cui ruginit, uitat în carne vie..."
Şi-au avut loc în viaţa-mi unele evenimente, neaşteptate.
Sunt total dezamăgită, de unele persoane, de unele fapte, de unele atitudini.
Cel mai obijduitor, probabil în astă viaţă, e să te simţi în plus acolo, unde ai lăsat o parte din tine, din timpul şi viaţa ta.
Pentru unii, 7 ani ar părea o nimica toată, dar nu e chiar atît de puţin.
În această perioada reuşeşti să cunoşti, să percepi, să îndrăgeşti oameni, lucruri, acţiuni.
Şi firul acestora se rupe brusc, fără nici o explicaţie...
Eşti învinuit şi condamnat...
Te resemnezi şi mergi mai departe, dar semnele lăsate nu se şterg, ele dăinuie în veşnicie, ca o amintire neplăcută...
Astăzi, nu mai contează, mîine va fi alfel, sper.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu