Astăzi a plouat. Ploaia în oraș e atît de plictisitoare. E mai multă nepăsare decît deobicei. Picăturile alea mari și grele parcă îmi umpleau golul din suflet cu ceva plumburiu. Visam să ajung acasă.... și în drum spre realizarea visului meu m-a prins o ploiță de aia nemiloasă, ajungînd acasă leoarcă.
La început recunosc că grabisem pasul, însă mai apoi, după ce simțisem duritatea picăturilor, ne ținînd cont că e deja septembrie și ploile sunt destul de reci, mi-am luat sandalele în mînă și încetișor mi-am continuat drumul. :) În aceste clipe îmi irita pielea udă, atît de aprig, singurătatea, frigul, ba chiar și tristețea. Se lăsau atît de simțite, și chiar am încercat să înțeleg ce au cu
mine, dar nu mi-a reușit...
”В жизни — как под дождем, наступает момент, когда становится все равно” - mai mult decît adevărul.Foarte des îmi răsună prin capuceanul meu, fraza aceasta, însă astăzi în mod special.
Astăzi a plouat. Toamna își intră în drepturi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu